Traducerea in timp

In mod obisnuit, traducerea, chiar traducere literara, nu se face la un nivel atat de inalt si deliberat. Ea isi propune sa importe si sa naturalizeze continutul textului sursa si sa simuleze pe cat posibil forma de executare originala a acelui continut.

La drept vorbind, orice act de traducere, in afara de traducerea simultana cu castile la ureche, este un transfer dintr-un trecut intr-un prezent. Traducerea obisnuita incearca sa produca un text pe care un om strain l-ar fi scris daca ar fi lucrat in limba noastra acum.

Traducatorul poate pretinde ca este imposibil sa transferi sensuri atat peste barierele diferentelor de limba cat si in timp. El poate insista asupra purei orizontalitati. Aceasta poate fi realizata fie traducand numai texte contemporane, fie cautand sa potrivesti timpul limbii receptor cu cel al sursei.

De exemplu, desi scrie in ziua de azi, traducatorul isi propune sa-l traduca pe Spenser in castiliana secolului al XVI-lea. El produce o versiune din Marivaux in rusa secolului al XVIII-lea sau transpune jurnalul lui Pepys in japoneza secolului al XVII-lea. Sa presupunem ca traducatorul poate sa produca, in fapt, un vocabular si o gramatica corespunzatoare, iar in virtutea eruditiei lui sintactice si lexicale, el poate traduce Werther in olandeza sau bengali in anii 1770. Nu se foloseste nici un idiom mai recent si nicio expresie ulterioara. Dar se poate aplica acest artificiu al retrospectiei la propriul sau simt al textului, atat in original cat si in transcrierea lui?

Traducatorul poate alege cuvantul sau constructia gramaticala potrivite, dar el le cunoaste istoria ulterioara. Anumite incercari de sincronism constituie totusi dintre cele mai relevante episoade din istoria traducerii.

Cum mintea omeneasca poate visa viitorul, tot asa poate remodela si trecutul. Adoptand celebra definitie a lui Novalis dupa care traducatorul este “poetul poeziei”, Borchardt concepea traducerea ca avand o autoritate unica in fata timpului, traducatorul putand propune si chiar infaptui o dezvoltare alternativa pentru propria limba si cultura.

Istoria traducerii

Exista o bogata literatura referitoare la teoria, practica si istoricul traducerii.  Aceasta poate fi impartita in patru perioade, desi liniile de demarcatie nu sunt deloc absolute.

Prima perioada ar tine de la vestitul precept ai lui Cicero conform caruia nu se traduce verbum pro verbo, din Libellus de optimo genere oratorum, anul 46 i.e.n. si repetarea acestei formule de catre Horatiu in Ars poetica, cu douazeci de ani mai tarziu, pana la enigmaticul comentariu al lui Holderlin asupra propriilor traduceri din Sofocle (1804). Aceasta este indelunga perioada in care analize si sentinte extrem de importante isi au originea in chiar intreprinderea traducatorului.

Al doilea stadiu este cel al teoriei si cercetarii hermeneutice. Problema naturii traducerii este pusa in cadrul mai larg al teoriilor asupra limbii si spiritului. Abordarea hermeneutica, adica cercetarea a ceea ce inseamna a intelege un discurs oral sau scris si incercarea de a diagnostica acest proces in termenii unui model general al sensului. Fara indoiala, inter-relatiile dintre teorie si practica trebuiau sa continue. Acestora le datoram multe dintre cele mai elocvente pagini asupra activitatii traducatorului si a relatiilor dintre limbi.

Primele lucrari asupra traducerilor automate incep sa circule spre sfarsitul deceniului al cincilea. Savanti si critici rusi si cehi, continuatori ai miscarii formaliste, aplica teorii lingvistice si statistice in traducere. Traducatorii profesionisti infiinteaza asociatii internationale si se inmultesc revistele dedicate in primul rand sau in mod frecvent domeniului traducerii.

Totusi, in pofida acestei istorii bogate si a calibrului celor care au scris despre arta si teoria traducerii, numarul ideilor originale, semnificative asupra subiectului ramane extrem de redus. Ronald Knox simplifica intreaga problema la doua aspecte: ce are prioritate, versiunea literala sau cea literara? Are traducatorul libertatea de a exprima sensul originalului in orice stil? A limita teoria traducerii la aceste doua intrebari inseamna a simplifica extrem de mult.

Istoria si practica traducerii este strabatuta de o sciziune generala si evidenta. Poate ca nu exista niciun tratat asupra acestui subiect care sa nu distinga intre traducerea de uz comun – personala, comerciala, de birou, efemera – si transferul recreativ al unui text literar, filozofic sau religios in altul.